Povestea unui om din staţia de tramvai

Eram în staţia de tramvai şi ascultam ceva în căşti, gândindu-mă la nimicuri. Am observat un bătrân cu un buchet mare de flori într-o mână, flori de care se vând zilele astea pe toate drumurile, şi cu o plasă de rafie în cealaltă. Îi lipsea în totalitatea ochiul stâng şi asta mi-a atras atenţia, era numai piele… Era pe de o parte hidos, pe de alta faţa lui exprima atâta bunătate şi suferinţă! Tot muta plasa de rafie din colo-colo şi părea neliniştit. Involuntar, l-am fixat cu privirea câteva momente, din cauza defectului pe care-l avea, dar asta nu părea să-l deranjeze, probabil se obişnuise ca oamenii să-l privească curios. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat cât e ceasul. Scot telefonul din buzunar şi ii spun, după care începe să-mi istorisească povestea vieţii lui.

“Amu’ doamnă cu tehnologia asta….cu telefoane portabile, eu nu mai înţeleg nimic. Când eram eu tânăr dădeam întâlnire la fete după soare, nu ne sunam. Abia în război am văzut şi eu staţii din alea, vorbeau între ei şi spuneau unde să ne mute pe front…acum am şi eu telefon acasă, mă sună fetele pe el, că altfel se aşează prafu ”.

Tac, nu spun nimic, nici nu cred că era cazul să fac. Omul îşi continuă povestea liniştit. Bănuiesc că era vorba despre cel de-al doilea război mondial. Stătea ţeapăn în faţa mea, nu se clintea, parcă cineva îi ceruse să facă asta.

“Acolo mi-am pierdut şi lumina la un ochi…Şi-apoi, când m-am întors, muierea nu m-a mai iubit fără ochi, când am plecat în război eram căsătoriţi de vreo juma’ de an. Eram chipeş, umblau toate după mine…”. Zâmbesc, îmi imaginez ce spune şi dau din cap aprobator. “Şi după ce-am venit de pe front, femeia a început să se lege cu alţi bărbaţi, dar eu nu am vrut să o las liberă, că era a mea”.

Bine gândit!!!! – îmi zic şi îl întreb: “Da unde e acum?”

“Hehe, oale şi ulcele. După ce mi-a făcut două fete, acum îs în Germania amândouă, nah, după ce o născut-o pe ultima a şi murit. I-a dat Dumnezeu după inimă. Aşa ce m-am chinuit să o cresc pe aia mică!”…

Ridic din sprânceană şi mă gândesc ce a fi în sufletul omului pe care îl cunosc de trei minute. “Apoi şi dacă o murit, oho, acum vreo 20 de ani, ce? Am putut să am altă muiere? Că ea m-a înşelat, dar eu tot cu dânsa şi acum îs. Şi ete, i-am luat şi flori. Ştii, mâine e Ziua Morţilor. Am dat 50.000. Doamne, şi oamenii ăştia nu au suflet, vând flori de parcă ar fi aur”.

Până să vină tramvaiul, bătrânul a continuat să-şi depene viaţa în faţa unui om oarecare de pe stradă. Nu era nebun, doar dornic să-şi împărtăşească suferinţa, acum de Ziua Morţilor. Că nu mai are nevastă, că a iubit-o, că ea nu l-a mai iubit pe el, că fetele i-s în Germania, că stă la bloc după ce o viaţă întreagă a stat la curte, că în tinereţe a fost înşelat, că a dat o grămadă de bani pe nişte flori, care oricum se usucă pe mormânt…..

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. Faină poveste. În staţii se întâmple cele mai interesante lucruri, oricum. Sau în autobus.

    Răspunde

  2. Posted by Gabi on Martie 12, 2008 at 3:52 pm

    Iti multumesc ca mi-ai oferit ocazia sa citesc ceva scris atat de placut. Mi-ai amintit de copilerie si de adolscenta, vremuri cand citeam destul de mult.
    Spune-mi te rog e o intamplare sau fictiune.
    Daca mai ai si alte povestioare de genul acesta, te rog, trimite-mile ei mie.
    Te felicit.
    Cu respect. G

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: